Am uitat… am uitat?

Am uitat să ne jucăm. Îți mai aduci aminte de copilăria ta? Ce însemna pentru tine? Joacă, fericire, bucurie, sinceritate, parcă simțeai că trăiești viața cu adevărat, că nu ai griji, că nu ai probleme, că totul trece foarte repede dar în același timp foarte ușor.


Am uitat să ne bucurăm. Acum ne îmbărcăm în costumele primite de la societate. Ne punem pe fețe măștile care ne acoperă zâmbetul și jocul interior. Suntem serioși, responsabili și atunci când se întâmplă să zâmbim, corectăm această greșeală imediat, revenind la figura serioasă și matură, a persoanei care am devenit.

Am uitat să mai dansăm. Acum pare stupid și copilăresc să mai dansezi prin casă, pe drum cu căștile în urechi, să te urici într-un copac și să asculți muzica, să te bucuri de priveliște. Acum pare imatur să dai din picioare atunci când auzi o piesă ritmată, în metrou, trebuie să-ți păstrezi figura, poziția și limbajul pentru ca acesta să se încadreze în normele sociale.

Am uitat să mai iubim. Acum căutăm cât mai multe relații, cât mai rapide, care să se consume, nu care să crească, care să se termine, nu să înflorească, care să ne ofere încredere în noi, nu care să ne permită să ne descoperim. Nu mai iubim cum se iubea înainte. Acum iubim rapid, prin sms-uri, iubim pe Facebook, iubim prin Mail, iubim prin WhatsApp sau prin Instagram. Nu mai iubim prin flori, îmbrățișări, cadouri, vorbe frumoase, ajutor și susținere în caz de nevoie.

Am uitat să ne privim și trecem în grabă unul pe lângă celălalt ignorând faptul că suntem toți unul, crezând în individualism. Am uitat să fim unitari, să ne sărim în ajutor atunci când unul dintre noi pătește ceva.

Am uitat de bunele maniere. Acum vorbim cu tu, chiar și persoanei de 70 de ani. Acum ne lipim de scaunul pe care l-am dobândit pentru că era liber din metrou și nu-l oferim bărtânei care abia a intrat pe ușă. Toată lumea își întoarce privirea, toți o văd dar nimeni nu o acceptă.

Am uitat să ne purtăm cu femeile. Acum nu le mai deschidem ușa și le lăsăm să pășească ele primele, ne băgăm în fața lor, le împingem, întrăm noi pe ușă, ne purtăm urât, nu le recunoaștem frumusețea și orele petrecute pentru a se aranja și a arăta impecabil în lume, nu le recunoaștem puterea și la prima întâlnire le punem pe ele să-și plătească partea. Nu le mai oferim flori. Nu le mai luăm cadouri. Nu le mai spunem cât de frumoase sunt. Nu le mai spunem că le iubim…

Am uitat să fim fericiți. Acum toată viața luptăm pentru mai mult, ne uităm în jurul nostru și ne comparăm, privim cu invidie și ură orice persoană care este mai bogată ca noi și deși venitul crește nu realizăm nici atunci că nu este corelat cu fericirea.

Însă mai avem o speranță…

… și acea speranță este un om minunat, care citește, care se preocupă de inteligența și intelectul său, care se dezvoltă și care vrea să crească în fiecare zi. Care știe că trebuie să înceapă cu el sau ea prima. Acel om minunat care vrea să facă lumea mai bună, mai plină de joc, mai bucuroasă, mai iubitoare, mai civilizată și mai fericită.

Acea ultimă speranță ești… tu!

Articol scris de: CristiStefan